E foarte normal ca, intr-o societate civilizata, sa ne respectam unii pe altii. Sa ne purtam cu cel de-alaturi frumos, sa vorbim asa cum vrem sa ni se vorbeasca si sa ne comportam normal, omeneste. Atitudinea fiecaruia se reflecta si in viitor, adunand de-a lungul timpului frustrari ale caror radacina nu constientizam ca s-a extins din cauza faptelor, din cauza cuvintelor spuse aiurea. De multe ori am fost intrebata de ce imi schimb atitudinea in ceea ce priveste anumite persoane sau anumite grupuri. Si sincer va spun ca nu am stiut ce sa raspund. Sa spun adevarul sau sa tac? Pe cand eram adolescenta spuneam mereu lucrurilor pe nume, verde-n fata. Am avut insa mai mult de piedut, asa ca de-a lungul timpului am incercat sa ma schimb, sa ma abtin… Intr-un cuvant: sa ma cenzurez (sigur, nu am reusit mereu). Revenin. Imi schimb uneori atitudinea deoarece uneori unii oameni nu stiu sa fie omenosi, respectuosi sau amabili decat atunci cand au nevoie. Dupa ce i-ai ajutat sunt in stare sa te si calce cu masina pe trecerea de pietoni. Nu mai stiu sa salute, nu mai stiu cum te cheama, etc. Asa ca intorc si eu spatele. Iar atunci cand au nevoie din nou si vin umili iti ceara ceva (atentie, sa iti ceara nu sa te roage), se supara tot ei ca ii eviti. Ca ce-am cu ei, ca de ce, cum, etc. Pai oameni buni, nu va cere nimeni sa ridicati statui, sa puneti pomelnice la biserica (desi unii sunt in stare sa-ti aprinda lumanari la morti), sa laudati sau sa pupati picioare. Dar un dram de recunostinta, un te rog si un multumesc nu strica niciodata, pe cuvantul meu! De exemplu: In anul 1 am dat unui coleg zeci de cursuri, conspecte, am incercat sa-i dau si meditatii (desi m-am cam enervat la un anumit moment). Si toate astea din timpul meu, din munca mea. In anul 2 insa a trecut de cateva ori pe langa mine fara ca macar sa dea un salut.

Dupa care, in apropierea sesiunii, imi zice: Auzi, da si mie proiectul tau la X disciplina sa-l xeroxez, ca sa am dupa ce lucra. Atunci eu m-am uitat atent la el, nestiind cum sa reactionez. Astfel mi-am dat seama ca, undeva pe parcurs (cand s-a intamplat nu stiu) am fost luata de proasta. I-am spus: Daca vrei iti dau ce ni s-a predat in clasa, temele mele nu le dau. Si s-a suparat oameni buni! Si ma intreaba ca de cand m-am facut asa rea. POFTIIIIM?! Dupa ce ca tac din gura si iti ofer ceea ce eu am stat in banca si am scris pe cand tu zaceai mahmur in camera de camin, mai ai tupeul sa si comentezi?!? (Asta mi-am zis in gand). Astazi, cand am luat masa, ii spun dragului meu sot: Da-mi si mie, te rog, un servetel. Asa mi-a venit ideea acestui articol. De cand suntem impreuna mereu ne-am spus multumesc si te rog. Insa, uitandu-ma in urma, am realizat ca foarte putine cupluri mai fac acest lucru. Multi se comporta ca si cum cel de langa ei le e dator cu ceva si trebui sa faca intocmai spuselor. S-a pierdut oare insemnatatea unor cuvinte atat de simple dar in acelasi timp atat de frumoase? Oameni buni, daca un om decide ca vrea sa stea langa tine la bine si la rau nu inseamna ca a semnat un contract de angajare la o firma, ci ca accepta sa duca o viata alaturi de tine bazata pe respect, pe intelegere, prietenie. Unele cuvinte sau expresii nu sunt simple formalitati cum multi credeti, ci sunt dovada omeniei. Acum revin la intrebarea mea, cum sa ii explici unui om care nu intelege omeneste ca atitudinea lui te deranjeaza. Ca un dialog se poarta in doi si nu numai dintr-un singur sens si ca nimeni nu e obligat sa stea drepti cand spune Domnia sa ceva?!